Reprezentarea succesorală. Studiu comparativ între Noul Cod Civil și reglementările anterioare

Articolul reprezintă opera exclusivă a autorului. Opiniile exprimate nu angajează sub nicio formă Ingenio.

​cons. jur. Roxana-Geanina Ungureanu Roxana este consilier juridic, absolventă a Facultății de Drept, Universitatea Dimitrie Cantemir. Totodată, a absolvit masterul de Probațiune și Protecția Victimei. Pasionată de domeniul juridic încă din copilărie, Roxana este mereu deschisă către provocări noi și cu o ambiție continuă de autodepășire.

Introducere

Dreptul civil, prin intermediul normelor sale, reglementează viața omului dinainte ca el să se nască și până la moarte. Ca ființă trecătoare, omul este supus unui destin implacabil: se naște, trăiește și moare.[1]

Din punct de vedere juridic, moartea duce la dispariția lui ca subiect de drept, dar rămân bunurile acestuia agonisite în timpul vieții. Astfel că, odată cu apariția proprietății private, apar și primele reglementări succesorale.

Dezvoltarea proprietății private, individual de îngrădirile ce au existat de-a lungul secolelor, conduce la creșterea importanței succesiunii, întrucât proprietatea se perpetuează transmițându-se. De altfel, de-a lungul secolelor, conținutul moștenirii a evoluat, întrucât modernitatea pune la dispoziția omului, în timpul vieții, tot felul de bunuri și tehnologii menite să-i crească confortul, siguranța, pentru a duce o viață cât mai bună. Tendința lărgirii patrimoniului se simte de multe ori chiar ca o competiție cu ceilalți. Tot acest patrimoniu se transmite prin succesiune.

Dicționarul explicativ al limbii române definește moștenirea ca fiind, pe de o parte, „transmiterea patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai multe persoane în viață, în temeiul legii, al unui testament sau al unui contract de donație de bunuri viitoare”, iar pe de altă parte, într-o notă mai degrabă socială, decât juridică, moștenirea este și „patrimoniul de valori morale, idei, fenomene culturale, intelectuale, artistice care se transmit de la o generație la alta.”[2]

Potrivit art. 953 din codul civil, moștenirea reprezintă un drept prin care „patrimoniul unei persoane fizice decedate se transmite către una sau mai multe persoane în ființă”.[3]

Dreptul la moștenire este unul garantat, conform dispozițiilor art. 46 din Constituția României.

Pe baza definiției date de legiuitor, se evidențiază câteva aspecte extrem de importante în drept. În primul rând, se deduce faptul că moștenirea este, prin natura ei, o modalitate de transmitere a patrimoniului și, în același timp, chiar o modalitate de dobândire a proprietății. De altfel, chiar art. 557, alin. 1 din actualul cod civil, dispune că „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință, în cazul bunurilor mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.”[4]

În al doilea rând, din definiția juridică a moștenirii deducem subiectele de drept, după cum urmează: transmițătorul în persoana defunctului, care este obligatoriu persoană fizică și dobânditorul, care este reprezentat de una ori chiar mai multe persoane, fizice sau juridice.

În doctrină, din punct de vedere terminologic, moștenirea își mai găsește sensul și sub incidența termenului de succesiune, persoana decedată se mai regăsește ca fiind autorul, testatorul, defunctul sau de cuius, iar dobânditorul fiind moștenitorul, succesorul sau legatarul.[5]

În conformitate cu articolul 955 alineatul 1 din Noul Cod Civil, „patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”.[6]

Din prezenta dispoziție reiese aceeași situație juridică precum cea reglementată de Codul Civil din 1864, și anume că moștenirea poate fi de două feluri: legală sau testamentară.

Moștenirea legală este atunci când transmiterea patrimoniului defunctului are loc conform legii, adică reglementările legale stabilesc care persoane pot veni la moștenire și ce cote le revin. De asemenea, moștenirea legală intervine și în situația în care testamentul nu poate produce efecte juridice, sau atunci când acesta nu menționează decât aspecte legate de funerarii, de numirea unui executor judecătoresc sau alte situații ce nu stabilesc transmiterea succesiunii.[7]

Moștenirea testamentară este atunci când succesiunea se transmite in conformitate cu dorința defunctului, exprimată în conținutul unui testament.[8]

De asemenea, un aspect important vizează posibilitate de a coexista cele două tipuri de moșteniri, după cum precizează chiar art. 955, alin. 2 din Noul Cod Civil, „o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.”

Astfel că, dacă prin testament defunctul a stabilit transmiterea a doar o parte din bunurile sale, cealaltă parte va reveni moștenitorilor legali. Prezentul cod civil a păstrat și reglementarea veche conform căreia „una și aceeași persoană poate dobândi efectiv o parte din moștenire în temeiul legii (ca moștenitor legal), iar altă parte în temeiul testamentului (ca legatar)”.[9]

În zilele noastre, moștenirea legală este regula. În dreptul roman, regula era moștenirea testamentară, iar cea legală se definea doar prin raportare la absența testamentului. La romani, a muri fără testament era o dezonoare.[10]

Deschiderea moștenirii reprezintă momentul în care se poate produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Acest moment este de o majoră importanță juridică, întrucât nu se poate vorbi de moștenire sau moștenitori decât după ce titularul patrimoniului trece în neființă, deschizând, astfel, succesiunea. Pe timpul vieții titularului patrimoniului există doar potențiali moștenitori cu speranța de a moșteni, care se poate materializa în drept efectiv asupra moștenirii abia la moartea lui de cuius. Astfel, moștenirea unei persoane se deschide doar după decesul acesteia, transmiterea succesiunii între vii nefiind posibilă.[11]

Un element important de clarificat în această materie constă în stabilirea limitelor noțiunii de moarte. Așadar, prin moartea unei persoane se înțelege constatarea fizică a decesului, sau, în caz de imposibilitatea, declararea prin hotărâre judecătorească a decesului. Simpla dispariție a unei persoane nu are capacitatea de a deschide moștenirea, căci în lipsa unei hotărâri definitive declarative de moarte, persoana este considerată a fi în viață.

Autori de seamă afirmă că „din punct de vedere juridic, deschiderea moștenirii presupune cercetarea și stabilirea a două coordonate: data deschiderii moștenirii și locul deschiderii moștenirii.”[12]

Având în vedere că succesiunea se deschide la momentul decesului titularului ei, data deschiderii moștenirii coincide cu momentul morții. Însă, data deschiderii moștenirii (aceeași cu data morții), nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale.

După cum am observat deja, moștenirea este legală atunci când nu se impune situația testamentului, fiindcă el nu există deloc sau există, dar fie este nul și nu-și produce efectele, fie nu cuprinde legate, ci reglementează altfel de situații precum ultime dorințe, aspecte legate de înmormântare sau de recunoașterea unui copil, situații de dezmoștenire și așa mai departe.[13]

Pentru a putea veni la moștenire, persoana în cauză trebuie să întrunească în mod cumulativ patru condiții esențiale. Prima condiție este una pozitivă și prevede ca persoana să aibă capacitate succesorală. A doua condiție este tot una pozitivă și se referă la vocația succesorală. Celelalte două condiții sunt negative și prevăd ca persoana să nu fie în situație de nedemnitate și nici înlăturată de la moștenire din voința testatorului.[14]

Un alt aspect important de luat în considerare se referă la situațiile practice, când se verifică dacă persoana îndeplinește condițiile pentru a moșteni și, mai ales, dacă vine la moștenire în nume propriu, prin reprezentare succesorală sau prin retransmitere. „În cazul moștenirilor succesive, această verificare trebuie să-i vizeze pe toți antecesorii celui care pretinde drepturi succesorale.”[15]

Moștenirea în nume propriu este atunci când persoana pretinde drepturi succesorale în baza calității personale de moștenitor legal sau testamentar.

Atunci când vine vorba de moștenire prin reprezentare succesorală, trebuie specificat faptul că este o situație de drept valabilă și posibilă doar în cazul moștenirii legale și presupune că o persoană cu vocație succesorală pretinde drepturile succesorale ale celui pe care îl precedă, întrucât ascendentul său era decedat la momentul deschiderii moștenirii și astfel el urcă în locul, în gradul și în drepturile acestuia. Cel dintâi poartă numele de „reprezentant”, iar cel decedat pe care îl precedă are calitatea de reprezentat. Sediul materiei se regăsește în codul civil în art. 965: „Prin reprezentare succesorală, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii.”[16]

În această situație, dovada existenței trebuie făcută de reprezentant, în paralel cu dovada faptului că cel reprezentat nu mai era în ființă la data deschiderii moștenirii.

Ultima situație este reprezentată de moștenirea prin retransmitere, unde, moștenitorul, fie el legal sau testamentar, a supraviețuit un timp defunctului și a dobândit succesiunea acestuia, chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a repudiat-o. Astfel, masa succesorală a celui care a supraviețuit un timp se completează cu partea de moștenire ce i-a revenit de la primul defunct. În această situație, moștenitorii trebuie să facă dovada existenței în viață a celui pe care îl moștenesc la momentul deschiderii primei moșteniri. Supraviețuirea lui de cuius 2 poate fi chiar și de scurtă durată, însă dispozițiile se aplică și în situația unei perioade mai lungi, până survine și moartea sa.[17]

Realitatea juridică contemporană stabilește foarte detaliat sfera persoanelor ce ar putea avea pretenții la moștenire. Totuși, în ciuda acestui fapt, nu toate rudele ce pot veni la succesiune, pot să și culeagă in definitiv succesiunea.

Pentru a se evita situațiile conflictuale și pentru o reglementare cât mai clară în domeniu, legiuitorul a stabilit ordinea în care rudele defunctului pot veni la moștenire.

Clasele de moștenitori sunt de fapt acel grup de rude ale defunctului, chemate la moștenire într-o anumită ordine, cu prioritate față de rudele dintr-o clasă inferioară.

Clasa I de moștenitori cuprinde acei descendenți în linie dreaptă cu defunctul, precum copiii, nepoții, strănepoții și așa mai departe.

Clasa a II-a de moștenitori cuprinde acele rude considerate privilegiate, ascendenți și colaterali. În fapt, aceștia sunt părinții, frații și surorile și descendenții lor până la gradul patru, inclusiv.

Clasa a III-a de moștenitori îi cuprinde pe acei ascendenți ordinari, adică bunicii, străbunicii.

Clasa a IV-a de moștenitori, și ultima, cuprinde colateralii ordinari până la gradul IV inclusiv, și sunt ca o completare a rudelor din clasa a II-a, adică unchii, mătușile şi verii primari ai defunctului.

1. Codul civil napoleonian din 1804

Legislația în materie civilă după care statul român a funcționat începând cu anul 1804 a fost de inspirație franceză, după codul civil napoleonian, din care au fost traduse și copiate aproape cuvânt cu cuvânt reglementările din Codul Civil Român din 1864.

În materia succesiunilor, vom observa că o bună parte din reglementări și-au păstrat actualitatea și în zilele noastre, ori au suferit actualizări minore.

Pentru început, codul civil de inspirație franceză stabilea faptul că „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”.[18]

Trecând peste limbajul specific vremii, se observă limpede că nu s-a intervenit asupra fondului nici până în zilele noastre. De asemenea, deschiderea moștenirii și-a păstrat actualitatea, căci „succesiunile se deschid prin moarte”.[19]

În ceea ce privește ordinea la moștenire, codul civil din 1804 reglementa situația de drept după cum urmează: „Legea regulează ordinea succesiunilor între moștenitorii legitimi. Copiii naturali, în privința succesiunii mamei lor și a colateralilor săi, sunt asimilați copiilor legitimi și viceversa. În lipsă de moștenitori legitimi sau naturali, bunurile se moștenesc de soțul supraviețuitor. În lipsă de soț, statul devine moștenitor.”[20]

Așadar, copiii din afara căsătoriei care erau recunoscuți sau a căror filiație era stabilită printr-o hotărâre judecătorească aveau aceeași situație legală ca a unui copil din căsătorie.

Ordinea în care se vine la moștenire este formulată mult mai alambicat în textul legal al vremii respective și poate părea chiar mai greoaie. Din acest punct de vedere, reglementările actuale sunt mult simplificate.

Astfel că, în reglementările de inspirație franceză se stabilea proximitatea rudeniei prin numărul de generații, fiecare dintre ele având un grad. „Șirul gradelor formează linia. Se numește linie dreaptă șirul gradelor între persoanele ce se cobor una dintr-alta; linie colaterală șirul gradelor între persoanele ce nu se cobor unele din altele, dar care se cobor dintr-un autor comun”.[21]

În ceea ce privește linia dreaptă, aceasta era de două tipuri: ascendentă și descendentă, iar linia dreaptă număra atâtea grade câte generații erau, practic, din tată în fiu, iar în linie colaterală se numără până la autorul comun, de exemplu, frații sunt de grad doi, unchiul și nepotul sunt de grad trei, verii primari sunt de grad patru.

În privința reprezentării, textul vremii considera că „este o ficțiune a legii, care are de efect de a pune pe reprezentanți în locul, în gradul și în dreptul reprezentantului”.[22]

Ulterior s-a ajuns la concluzia că reprezentarea este un beneficiu al legii, și nu o ficțiune.

Întinderea reprezentării era nemărginită în linie directă descendentă: „ea este admisă în toate cazurile, concure copiii defunctului cu descendenții unui copil mort mai dinainte, întâmple-se ca toți copiii defunctului fiind morți înaintea lui, descendenții zișilor copii să se găsească între ei în grade egale sau neegale.”[23]

Altfel spus, un succesibil de un grad mai îndepărtat poate urca în locul ascendentului său decedat pentru a culege partea de moștenire i-ar fi revenit acestuia dacă ar mai fi fost în viață la moartea defunctului, în concurs cu succesorii mai apropiați în grad.

În schimb, „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privința copiilor și descendenților fraților sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătușe, întâmple-se ca toți frații și surorile defunctului, fiind morți mai dinainte, succesiunea să se găsească trecută la descendenții lor, în grade egale sau neegale”.[24]

Textul vremii mai stabilește că în toate cazurile în care se admite reprezentarea, „partajul se face pe tulpină; dacă aceeași tulpină a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăși pe tulpină în fiecare ramură, și membrii aceleiași ramuri se împart egal între dânșii”.[25]

Dispozițiile legale ale vremii stabilesc faptul că pot fi reprezentate doar persoanele moarte, dispoziție valabilă până în prezent, și că poate fi reprezentat și cel care a renunțat la succesiune.

Pentru a înțelege mai bine ordinea la moștenire, în cele ce urmează se vor lua în considerare dispozițiile de inspirație franceză după care a funcționat statul român.

Articolele de la 652 la 698 prevăd următoarea situație de drept: „copiii sau descendenții lor succed tatălui, mamei, moșilor, moașelor și oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex și chiar de ar fi născuți din deosebite căsătorii. Ei succed în părți egale când se găsesc toți în gradul dintâi și sunt chemați după propriul lor drept; ei succed pe tulpină când sunt chemați toți sau unul din ei prin reprezentare.”[26]

Prin termenii „moșilor” și „moașelor”, textul legal al vremii făcea trimitere la bunici și bunice.

În cazul succesiunilor colaterale, rudele succed până la gradul al doisprezecelea, inclusiv.

2. Codul civil din 1864

Codul civil din 1864 a supraviețuit 147 ani, fiind apoi înlocuit cu Noul Cod Civil care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Este cunoscut drept Codul Civil al lui Cuza și este singurul cod care nu a suferit modificări substanțiale nici măcar în perioada comunistă, cu excepția Cărții „Despre persoane” care a fost abrogată odată cu apariția Codului Familiei, în 1954.

Codul civil din 1864 a păstrat în foarte mare măsură dispozițiile codului civil napoleonian, însă are și câteva influente italienești și belgiene. Întrucât este aproape în tot o traducere a codului civil al lui Napoleon, din 1804, este limpede că dispozițiile prezentate anterior sunt aceleași și începând cu 1864.

Așa cum deja am arătat, reprezentarea, numită atunci „reprezentațiune”, se întinde la infinit „în linie directă descendentă, iar în linie colaterală până la gradul doisprezece de rudenie, numai pentru descendenții fraților și surorilor defunctului”.

Conform art. 670 din Codul Civil din 1864, „dacă defunctul n-a lăsat posteritate, nici frate, nici suroră, nici descendenți dintr-aceștia, succesiunea se cuvine ascendenților din gradul de rudenie cel mai aproape.”[27]

Conform art. 672 din Codul Civil din 1864, „în caz de a muri mai dinainte tatăl și mama unei persoane moarte fără posteritate, frații, surorile sau descendenții lor sunt chemați la succesiune, depărtând pe ascendenți și pe ceilalți colaterali. Ei succed sau după propriul lor drept, sau prin reprezentațiune”.[28]

În continuare, art. 673 din Codul Civil din 1864 reglementează partea de moștenire care se cuvine succesibililor în linie colaterală, după cum se poate observa: „dacă tatăl și mama persoanei moarte fără posteritate îi au supraviețuit, frații, surorile sau reprezentanții lor iau jumătate succesiunea. Dacă numai tatăl sau numai mama i-a supraviețuit, frații, surorile sau reprezentanții lor iau trei pătrimi ale succesiunii”.[29]

Partajul se face în porțiuni egale dacă toți copiii sunt din aceeași căsătorie. Dacă sunt din căsătorii diferite, frații primari vin la moștenire pe ambele linii de filiație, atât maternă, cât și paternă, iar cei din căsătorii diferite vin la moștenire fiecare în linia sa doar.

În situația în care nu există frați sau surori și nici descendenți ai acestora, urcă la succesiune rudele colaterale din gradul cel mai apropiat, iar în situația în care sunt mai multe rude în același grad, moștenirea li se împarte în mod egal.

Art. 677 din Codul Civil din 1864 dispune situația în care „copiii naturali, chiar când căsătoria ar fi prohibită între mama și tatăl lor, succed mamei lor, ascendenților și colateralilor mamei, ca și copiii legitimi”.[30]

Situația în care copilul este mort și nu are posteritate, succesiunea se cuvine mamei sale sau rudelor celor mai apropiate dacă nici aceasta nu mai este în viață.

Atunci când defunctul nu are rude în gradul succesibil, nici copii naturali, succesiunea revine soțului supraviețuitor nedespărțit. Dacă nici soțul nu este în viață, succesiunea ajunge în patrimoniul Statului.

În aceste două situații din urmă, atât soțul supraviețuitor, cât și Statul, au obligația de a „pretinde să se facă inventariu, după formele prescrise pentru acceptarea succesiunilor sub beneficiu de inventar”.[31]

De asemenea, conform art. 682 din Codul Civil din 1864, „soțul în vieață este încă dator a transforma în numerariu lucrurile mișcătoare sau a da cauțiune solvabilă pentru restituirea succesiunii, în caz când s-ar prezenta moștenitori ai defunctului în termen de 3 ani. După acest termen, cauțiunea este liberată.”[32]

Recunoașterea copiilor voluntari era o chestiune extrem de controversată, iar inițial se admitea doar posibilitatea unei recunoașteri voluntare din partea tatălui. La 15 martie 1906 apar anumite modificări în acest sens, permițându-se recunoașterea prin act autentic anterior căsătoriei, când este făcut în scopul legitimării. Actul autentic putea să constea într-o donație, un testament autentic sau act de recunoaștere autentificat de tribunal. În situația în care vor fi legitimați prin căsătorie, ei vor moșteni atât pe părinți, cât și pe celelalte rude. Dacă nu are loc căsătoria, copilul rămâne natural, dar recunoscut.[33]

Pentru a putea fi admisă reprezentarea succesorală, trebuiau îndeplinite următoarele condiții în mod obligatoriu și cumulativ:

- „cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii

- locul celui reprezentat să fie util

- reprezentantul să fie descendent în linie dreaptă sau descendent din frații sau surorile de cujusului

- reprezentantul să aibă vocație succesorală proprie la moștenirea de cujusului”.[34]

Principalul efect al reprezentării succesorale constă în împărțirea moștenirii pe tulpini. Indiferent de câți reprezentanți sunt, acestora li se cuvine doar partea pe care ar fi moștenit-o cel reprezentat dacă ar mai fi fost în viață la momentul deschiderii moștenirii. Împărțirea, în această situație, nu se mai face în părți egale, ci pe tulpini.

În cazul în care o tulpină are mai multe ramuri, porțiunea de moștenire ce revine respectivei tulpini se va divide între ramurile sale. „Efectele reprezentării se produc de drept.”

3. Reprezentarea succesorală în noul cod civil

Noul cod civil definește noțiunea de reprezentare succesorală în cuprinsul articolului 965, ca fiind dreptul unei persoane aflate într-un grad mai îndepărtat de a urca în grad, sau altfel spus, de a beneficia de acea parte din moștenire, care, de drept, îi revenea ascendentului său dacă acesta nu renunța la moștenire, sau ar mai fi fost demn față de defunct ori încă în viață. Cel care urcă în grad poartă numele de reprezentant, iar ascendentul său este cel reprezentat.

Pentru o simplificare a celor deja expuse, în cele ce urmează voi elabora și analiza o schemă sugestivă.

În schema nr. 1 se poate observa următoarea speță, care descrie exact reprezentarea succesorală: defunctul, A, a avut 2 fii, cărora, dacă ar mai fi în viață la momentul deschiderii succesiunii, le-ar reveni câte o jumătate din succesiune, adică ½. Fiul C observăm că este predecedat, însă avea la rândul său doi copii, care îl vor reprezenta la succesiune, culegând fiecare jumătate din cât ar fi revenit tatălui lor dacă el mai era în viață, adică ¼ din moștenire. În situația în care reprezentarea succesorală nu ar fi existat sau nu ar fi fost posibilă în reglementarea românească, atunci consecința ar fi fost că fiul B ar fi cules toată succesiunea.

În doctrină se vorbește despre reprezentarea succesorală ca fiind un beneficiu al legii, întrucât înlătură anumite consecințe injuste ce derivă din principiul proximității gradului de rudenie.[35]

De altfel, „spre deosebire de reprezentarea contractuală a persoanei care este o reprezentare a voinței persoanei, reprezentarea succesorală este o reprezentare a persoanei.”[36]

Potrivit Codului Civil, re­prezentarea succesorală este posibilă în cazul descendenților copiilor defunctului şi în cazul descendenților din frați şi surori, deoarece reprezentarea succesorală derogă de la principiile devoluțiunii legale a moștenirii, iar aceste dispoziții care o prevăd sunt de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că nici o altă persoană nu poate beneficia de ea.[37]

Descendenții copiilor defunctului şi descendenții din frați şi surori pot beneficia de privilegiul reprezentării numai în situația în care sunt îndeplinite trei condiţii, două puse în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezen­tantului.

Prima condiție vizează ca „cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moștenirii”. Legiuitorul a stabilit foarte clar că pot fi reprezentate doar persoanele mo­arte.

O persoană care este încă în viață nu poate fi reprezentată, nici în situația în care nu ar putea moșteni, fie pentru că a renunțat la moștenire sau fiindcă este nedemn. În continuare, nici persoana dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se consideră a fi încă în viață cât timp nu in­tervine o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.[38]

Codul civil prevede expres în art. 1121 că "eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată". Descendenții acestuia, însă, pot veni la moștenire numai în nume propriu și numai dacă nu sunt excluși de la moștenire, ori de un moștenitor mai apropiat în grad, ori prin prezența unui moștenitor care poate împrumuta, prin reprezentare, gradul mai apropiat al ascendentului său, care nu este renunțător sau nedemn.

Reprezentarea este admisă: a) în toate cazurile, b) la infinit şi c) operează de drept şi imperativ.[39]

a) Potrivit legii, reprezentarea "este admisă în toate cazurile", deci nu doar în situația în care unul sau „mai mulți descendenți ai unui copil decedat al defunctului vin la moștenire în concurs cu unul sau mai mulți descendenți în viață ai defunctului de grad mai apropiat” şi când fără bene­ficiul reprezentării nici nu ar putea moșteni, dar şi atunci când descenden­ții copilului sau copiilor decedați ai defunctului sunt de același grad.[40]

b) Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit). Acest lucru presupune că nu numai „nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire prin reprezentare, dar condițiile reprezentării trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare salt în grad. De aceea, descendenţii din fraţi beneficiază de reprezentare numai până la gradul IV (strănepot de frate), rudele colaterale de grad mai îndepărtat neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.”[41]

c) Având în vedere că împărţirea se face pe tulpini în toate cazurile în care reprezentarea este admisă, atunci aceasta operează de drept şi imperativ, voinţa descendenţilor putând influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire. Așadar, nu este posibilă o acceptare a moștenirii cu efecte parţiale sau sub condiţie (de exemplu, împărţirea să se facă în alte cote decât cele ce rezultă din regulile reprezentării).

Noul Cod civil inovează în privința condițiilor de a reprezenta. Potrivit dispozițiilor art. 967 din Noul Cod Civil, pentru a putea opera reprezentarea, trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, dintre care una în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezentantului.

Prima condiție prevede ca reprezentatul să fie, la data deschiderii succesiunii, fie lipsit de capacitate succesorală, fie nedemn faţă de defunct, chiar dacă se află în viață la data deschiderii moștenirii.[42]

Diferit de Codul civil de la 1864, care impunea două cerințe în persoana reprezentatului, aceea de a fi precedat la data deschiderii moștenirii şi ca locul său să fie util, Noul Cod Civil cere în persoana celui reprezentat o singură condiție, aceea de a fi precedat la data deschiderii moștenirii sau nedemn faţă de defunct. Inovând prin posibilitatea de a veni la succesiune şi moștenitorul nedemn, Noul Cod Civil, în mod logic și evident, nu mai poate impune condiția ca locul reprezentatului să fie util.

A doua condiție prevede că reprezentatul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute de lege pentru a putea moșteni (capacitate succesorală, nedemnitate şi vocație la moștenire).[43]

Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ de către reprezentant, faţă de moștenirea defunctului, pe care o culege prin reprezentare, şi nu faţă de cel pe care îl reprezintă, faţă de care poate fi chiar nedemn, dezmoștenit sau renunțător.[44]

Dispozițiile noii reglementări în domeniul reprezentării succesorale sunt pe deplin concordante cu cele care reglementează instituția nedemnității succesorale. Rudele nedemnului pot veni la moștenirea autorului acestuia din urmă, prin efectul reprezentării, la fel cum şi nedemnul faţă de reprezentat poate veni la moștenirea autorului acestuia din urmă.[45]

Așadar, noua reglementare a condițiilor reprezentării este una coerentă şi justă, ce înlătură inconvenientele reglementării anterioare în materie.

În conformitate cu dispozițiile Noului Cod Civil, reprezentarea succesorală generează două efecte juridice:

- un efect general;

- un efect particular.

a) Efectul general al reprezentării – este cel care presupune împărţirea moștenirii pe tulpină[46].

Păstrând principiile Codului civil de la 1864, a căror justeţe nu a fost pusă la îndoială de către jurisprudenţă şi doctrină, Legea nr. 287/2009 dispune în art.968 alin. (3) în sensul că: ,,Dacă aceeași tuplină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad, din aceleaşi ramuri, împărţindu-se între ei în mod egal”.[47]

Analizând dispoziţiile art. 968 din Noul Cod Civil, se observă faptul că noua reglementare nu aduce inovații în privința efectului general al reprezentării succesorale.[48]

În schema numărul 2 putem observa împărțirea succesiunii pe tulpini. Astfel că, dacă defunctul avea 3 fii, succesiunea se împarte în mod egal acestora, fiecăruia revenind câte 1/3 din moștenire. Fiul C, fiind predecedat, va fi reprezentat de cei 2 fii ai săi, fiul E și fiul F, cărora le revine din cei 1/3 ai tatălui lor câte jumătate, adică fiecare va culege câte 1/6 din ce ar fi moștenit tatăl C dacă ar mai fi fost în viață la momentul deschiderii moștenirii. Fiul D este și el predecedat, însă el are 3 descendenți, așadar partea lui de succesiune se va împărți în mod egal celor 3 fii, revenind fiecăruia câte 1/9.

a) Efectul particular al reprezentării

Conform art. 969 din Noul Cod Civil, copiii celui nedemn concepuţi înainte de data deschiderii moştenirii de la care nedemnul a fost exclus, vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul.[49]

Se urmărește asigurarea egalității între copiii nedemnului concepuţi anterior datei de deschidere a succesiunii lui de cuius şi cei concepuţi după această dată. Astfel, copiii nedemnului concepuţi anterior datei deschiderii succesiunii lui de cuius şi care au putut să dobândească bunuri din patrimoniul succesoral al acestuia prin reprezentarea ascendentului lor nedemn vor raporta la moştenirea nedemnului cota de moştenire dobândită prin reprezentare în situaţia în care, ulterior, nedemnul mai are şi alţi copii.

Raportul se va face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.[50]

Raportul se va face potrivit dispoziţiilor care reglementează raportul donaţiilor (art. 1146-1154 NCC).

Controversa reprezentării renunțătorului

Deși noul cod civil a avut în vederea soluționarea inechităților în ceea ce privește egalitatea între tulpini, în ceea ce privește reprezentarea renunțătorului, legiuitorul nu a găsit încă o soluție care să răspundă tuturor exigențelor.

Deși s-au iscat tot felul de controverse, decizia interzicerii reprezentării renunțătorului fiind chiar supusă dezbaterilor și votului, hotărârea finală a legiutorului a fost de a respinge această posibilitate.

Noul cod civil aduce un progres prin posibilitatea reprezentării nedemnului, legiuitorul dorindu-și crearea unor instituții de drept moderne si echitabile, cu scopul de a aduce în egalitate tulpinile de moștenitori. Din același raționament, s-a avut inițial în vedere și acceptarea posibilității ca renunțătorul să fie reprezentat, însă nu s-a putut materializa. Din acest punct de vedere, putem considera că în materia succesiunilor, reglementările legale actuale nu sunt nici moderne, așa cum s-a dorit, nici complete și nici nu-și îndeplinesc scopul propus în privința soluționării problemelor de egalitate.[51]

Profesorul de drept, Dr. Mircea Dan Bob, a propus introducerea următorului text în proiectul noului cod civil: “Partea succesibilului care nu vine la moștenire datorită predecesului, comorienței, renunțării sau nedemnității va fi culeasă, prin efectul reprezentării, de către descendenții săi”[52]. Această formulare, din punctul meu de vedere, ar fi acoperit toate inechitățile în materie, însă nu a trecut de votul comisiei și a rămas la stadiul de propunere.

Argumentele care au susținut această decizie au avut în vedere realitatea socială din România, situații din practică, analizându-se atât motivele și condițiile în care o persoană ajunge să renunțe la moștenire, cât și efectele pe care le-ar putea avea asupra relațiilor familiale posibilitatea reprezentării celui care a renunțat.

Totuși, alte sisteme de drept au introdus posibilitatea reprezentării renunțătorului, precum reglementează Codul Civil Italian sau Codul Civil Francez. În același timp, nici Codul civil al provinciei Quebec nu admite reprezentarea renunțătorului, asemănător României.

Concluzii

Lucrarea de față pune în lumină modalitatea în care au evoluat dispozițiile legale în materie de succesiuni, cu precădere în domeniul reprezentării succesorale. Altfel spus, am ajuns la concluzia că şi în cazul reprezentării succesorale asistăm la o nouă configurație normativă.

Codul civil actual preia întocmai, în mod just, aș putea spune, din reglementarea anterioară, toate principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii, însă le redă substanța și le umple de conținut sub forma unei terminologii actualizate. Deși din anumite puncte de vedere aș putea afirma că vechea terminologie era mai simplă și mai concretă, totuși, în comparație cu felul în care a evoluat limba și gramatica română, a devenit destul de greoaie de parcurs, iar legiuitorul a actualizat limbajul juridic și chiar l-a îmbogățit.

Luând seama la cele menționate în Expunerea de motive la Codul civil, „în privinţa reprezentării succesorale s-a urmărit, pe de o parte, să se consacre expres unele reguli, deduse până acum numai pe cale de interpretare doctrinară şi jurisprudențială, iar, pe de altă parte, să se dea o reglementare unitară acestei materii”. [53]

Ceea ce reprezintă un element de noutate majoră față de vechiul cod este posibilitatea de a fi reprezentat şi nedemnul faţă de defunct, precum şi opțiunea defunctului de a înlătura nedemnitatea, prin iertarea nedemnului.

Un alt element de noutate vizează îmbogățirea sub aspectul efectelor juridice, prin introducerea efectului particular al reprezentării succesorale, cu sediul materiei la art. 969 alin.1 din Noul Cod Civil, dar și inovația adusă de definirea noțiunii de tulpină.

Așadar, Noul Cod Civil definește pentru prima dată noțiunea de tulpină, care este specifică doar reprezentării succesorale. Această noțiune a fost introdusă pentru a soluționa o situaţie nefirească, însă tot mai prezentă în contemporan, și anume aceea în care decesul copiilor are loc înaintea decesului părinților. Conform acestei ipoteze, reprezentarea are scopul de a corecta ceea ce s-a întâmplat împotriva legilor firești ale firii, iar moștenirea se va împărți pe tulpini şi, după caz, chiar pe sub-tulpini.

Deși este de apreciat cum legiuitorul a înțeles inechitățile create de Codul Civil de la 1864 și a înlăturat bună parte din ele, totuși, reprezentarea succesorală nu operează încă în cazul renunțătorului. Astfel că, persoana care a renunțat la moștenire nu poate fi reprezentată de descendenții săi care ar putea dori să vină la succesiune. Deși au existat propuneri de acceptare și introducere a renunțătorilor în categoria persoanelor eligibile a fi reprezentate, noua configurație a codului civil îi exclude din diverse considerente.

După cum am observat, situații aparte apar și în cazul persoanelor dispărute. Astfel că, fiind prezumate a fi în viață, până la certificarea morții printr-o hotărâre definitivă declarativă de moarte, persoanele dispărute nu pot fi reprezentate. Există totuși și o excepție pe care legiuitorul a prevăzut-o, și anume situația în care dispărutul este nedemn față de defunct. Această situație de nedemnitate permite descendenților celui dispărut să vină la moștenire prin reprezentare.

În altă ordine de idei, pentru a conchide, subliniez faptul că instituția reprezentării succesorale s-a reformat și a căpătat o nouă dimensiune şi o nouă reglementare, la momentul intrării în vigoare a Noului Cod Civil, la 1 octombrie 2011, care iată, anul acesta împlinește deja 12 ani și care a preluat, totuși, toate observațiile, criticile și recomandările dezbătute în doctrina, cutuma şi jurisprudența anterioară.

Un articol semnat de către cons. jur. Roxana-Geanina Ungureanu

---

[1] Diana Tricolici, Evoluția istorică a instituției moștenirii, articol publicat în Revista Legea și viața, ediția Ianuarie 2016 [2] Dicționarul explicativ al limbii române, https://dexonline.ro/intrare/mo%C8%99tenire/69806, accesat la data de 24.10.2023 [3] Codul Civil și 9 legi uzuale. Ediția a 13-a actualizată, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 215 [4] Ibidem, p. 129 [5] FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU - Tratat de drept succesoral, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2002, p. 5 [6] Codul Civil și 9 legi uzuale. Ediția a 13-a actualizată, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 217 [7] URS, ILIE – Drept civil. Succesiuni. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 16 [8] Ibidem, p. 17 [9] URS, ILIE, op. cit., p. 18 [10] TOMULESCU, CONSTANTIN STEFAN – Drept privat roman, Editura București, București, 1973, p. 202 [11] FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU - op.cit., p. 57 [12] Ibidem p. 58 [13] FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU - op.cit. p. 134 [14] Ibidem, p. 135 [15] Ibidem, p. 75 [16] Codul Civil și 9 legi uzuale. Ediția a 13-a actualizată, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 218 [17] FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU - op.cit., p. 76 [18] CIUTACU, FLORIN – Codul civil român adnotat cu textul corespunzător francez, adus la zi, italian și belgian, Editura Sigma, București, 2001, p. 334 [19] CIUTACU, FLORIN – op.cit., p. 335 [20] Idem [21] CIUTACU, FLORIN – op.cit., p. 339 [22] Ibidem, p. 340 [23] Idem [24] Idem [25] Ibidem, p. 341 [26] CIUTACU, FLORIN – op.cit., p.341 [27] ALEXANDRESCU, O, PIENESCU, O - Codul Civil Român din 4 Decemvrie 1864 cu toate modificările ulterioare, adnotat cu jurisprudența Curții de Casație 1930-1938, Editura Librăriei Universala Alcalay & Co., București, 1938, p. 128 [28] ALEXANDRESCU, O, PIENESCU, O - op.cit., p. 129 [29] Idem [30] Ibidem, p. 130 [31] Ibidem, p. 131 [32] ALEXANDRESCU, O, PIENESCU, O - op.cit., p. 131 [33] CONSTANTINESCU, N. JAC. – Despre succesiuni. Ediția II. Editura Tipografiei „Curierul Judiciar”, București, an necunoscut 19--, p. 106 [34] MACOVEI, DUMITRU – Drept Civil. Succesiuni. Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1989, pp. 55-56 [35] GHEORGHE, NICOLETA ANCA – op.cit., p. 41 [36] FLORESCU, DUMITRU C. – Dreptul succesoral. Ediția a IV-a. Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 44 [37] FLORESCU, DUMITRU C. – op.cit., p. 46 [38] FRANCISC DEAK, ROMEO POPESCU - op.cit., pp.130-135 [39] ELIESCU, MIHAIL - Moștenirea şi devoluțiunea ei în dreptul român. Editura Academiei Bucureşti,1966, p. 91 [40] ELIESCU, MIHAIL -op.cit., p. 91 [41] ELIESCU, MIHAIL -op.cit. p. 92 [42] Codul Civil și 9 legi uzuale. Ediția a 13-a actualizată, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 220 [43] Codul Civil și 9 legi uzuale. Ediția a 13-a actualizată, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 220 [44] GENOIU, ILIOARA - Dreptul la moștenire în Noul Cod Civil, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, pp. 69-70 [45] VĂDUVA, DUMITRU - Moștenirea legală. Liberalitățile în Noul Cod Civil. Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 39-43 [46] VERESS, EMOD - Drept civil. Moștenirea. Liberalitățile conform NCC, Ed. C.H. Beck, București, 2012, pp. 28-31. [47] Art.968 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. [48] VĂDUVA, DUMITRU – op.cit., pp. 39-43.

[49] LUNGU, IOLANDA ELENA - op.cit., p. 62. [50] LUNGU, IOLANDA ELENA - op.cit., p. 62. [51] BOB, MIRCEA-DAN - Probleme de moșteniri în vechiul și în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 57 [52] IBIDEM, p. 59 [53] Expunere de motive la Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, disponibilă la adresa web: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=10256, accesată ultima dată la 06.05.2021